Nascentes morimur (lat. „Murim, cînd ne naștem”) – paradox vestit al unui poet minor Manilius (secolul lui Augustus), din poemul mistico-filozofic Astronomicon (cartea IV, versul 16). Spre a-i desluși înțelesul, însuși autorul a socotit necesar să precizeze în continuare: finisque ab origine pendet (sfîrșitul atîrnă de la început deasupra noastră). Adică, din clipa cînd intrăm în viață, devenim muritori. Acest sumbru aforism a fost luat în brațe și legănat în operele lor de către numeroși scriitori romantici, sceptici sau pesimiști. Ideea lui Manilius o găsim reluată de Leopardi: „Deopotrivă de nefastă-i ziua de naștere a celui ce se naște” (Cîntec de noapte al unui păstor pribeag din Asia); în Aforismele lui Schopenhauer, în unele versuri ale lui Rilke („Moartea plînge în noi”); la Eminescu: „Parcă-am murit de mult!” (în Melancolie) și „un vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” (în Împărat și proletar). Aceeași idee se găsește și în proverbul nostru: Cine vede nașterea, vede și moartea (Proverbe și ghicitori, B.P.T., vol. II, p. 17); sau: Omu-i cu moartea după cap (ibidem, p. 20). Desigur, nascentes morimur n-a rămas fără replică. Vauvenargues îl combate în Maxime: Il faut vivre comme si l’on ne devait jamais mourir (Trebuie să trăim ca și cum n-ar trebui să murim niciodată); Herder, în deviza celor trei L: „Licht, Liebe, Leben!” (vezi) și mulți alții. LIT.