NEABĂTUT, -Ă adj. Negativ al lui abătut. 1. Care nu se abate (din drum), care merge pe drumul pe care a apucat; care nu poate fi abătut, întors, schimbat (din drum). Plecarea cătră înălțimea dumnezeirii cea neabătută și nepricepută. mineiul (1776), 16^r2/21, cf. 75^r2/26. Urm aceeași neabătută cale. ddrf, cf. barcianu. ◊ (Adverbial) Neabătut să călătorească cantemir, ap. ddrf. 2. fig. Care nu se abate de la un principiu, de la o hotărîre, de la o normă, de la o acțiune; care nu cunoaște abatere, șovăială; ferm, neclintit, dîrz, tare, intransigent. Să știm a ne folosi cu bărbăție neabătută, cu concordie și prudință de acest drept dobîndit. sbiera, f. s. 242, cf. alexi, w., scl 1960, 528. Atitudine de neabătută principialitate. s ianuarie 1962, 9. Redau gravitatea și dîrzenia neabătută pe care o întîlnim obișnuit pe fața țăranilor noștri. contemp. 1962, nr. 808, 1/5. ◊ (Adverbial) Continuarea în ritm, susținut a industrializării țării, acordîndu-se neabătut prioritate industriei grele. lupta de clasă, 1962, nr. 1, 3. – Pronunțat: ne-a-. – pl.: neabătuți, -te. – pref. ne- + abătut.