NECUVIINȚĂ s. f. Negativ al lui cuviință. 1. (Învechit) Faptă, act etc. care contravine legii, dreptății; ilegalitate, abuz. Că necuviință mi să pare a-l trimite legat. n. test. (1648), 169^r/7. Lucruri... carele se fac cu necuviință și fără de cale. antim, ap. gcr ii, 28/22. ♦ Lipsă de credință religioasă; necredință (2). cf. lb. 2. (Învechit) Ceea ce nu este de dreptul, de competența cuiva, lipsă de calitate, de cădere; incompetență. În vremile trecute... necuviințele nu erau atît de mari pentru proprietate. KOGĂLNICEANU, S. a. 149. 3. Vorbă, faptă, atitudine, purtare lipsită de cuviință; impolitețe, obrăznicie, grosolănie, bădărănie, mitocănie, mojicie (2); obscenitate, indecență. Alte necuviințe... făcea locului și boiarilor. r. greceanu, cm ii, 188. Au putut părăsi calea necuviinței spre a urma acea a virtuții. ar (1839), 2²/46. Asemenea necuviință din partea unui sătean nu li se mai întimplase niciodată. rebreanu, i. 220. Era un noroc pentru mine dacă unul din copii săvîrșea o necuviință. c. petrescu, î. ii, 235. Să-i trîntească în obraz... orice necuviință. galan, b. ii, 153, cf. isanos, ț. l. 29. Nu-și mai ținea gura... învinuind pe împărăteasa cu fel de fel de necuviințe. reteganul, p. ii, 27. 4. (Învechit) Situație care nu poate fi acceptată, tolerată. Nefiind șăderea ofițerilor, cinovnicilor și a vameșilor la un loc..., neguțătorii sosind cu marfa lor la punct, sînt siliți a o năpusti acolo, în drum, ceasuri... Spre a să stîrpi dar aceste necuviințe atît dă vătămătoare, comisia găsește cu cale cele următoare... (a. 1842). doc. ec. 776. – pl.: necuviințe. – Și: (învechit, rar) necuvinință s. f. budai-deleanu, lex. – pref. ne- + cuviință.