NEICULIȚĂ subst. sg. (Popular) Diminutiv al lui neică. 1. cf. neică (2). Lasă, neiculiță, că-l aud ei și cum îl tragem noi, îi spuse Mitru rîzînd. CAMIL PETRESCU, O. II, 456. Nu-ți mai sparge bojocul, neiculiță, explica cineva liniștit în spatele lui Filip. GALAN , B. I, 17. SBIERA, P. 251. 2. cf. neică (3). Foaie verde lămăiță, Prăpădi-te-ai, neiculiță, Prin flori și prin grădiniță. MAT. FOLK. 322. 3. cf. neică (4). Bre! da ce mai palmă, neiculiță! GHICA, S. 509, cf. ALECSANDRI, T. 195. Mi se ridică, neiculiță, niște palaturi mărețe, împodobite cu de toate frumusețile. ISPIRESCU, L. 104, cf. 229, id. U. 39. – Neică + suf. -uliță.