NEMȚOAICĂ s. f. 1. Femeie care face parte din populația de bază a Germaniei ori Austriei sau e originară de acolo; germancă, germană. cf. valian, V. Femeile sînt femei, ce e drept, frumoase, na ce nemțoaicele din Heidelberg. Gherea, ST. CR. Ii, 33, cf. SĂgHINESCU, v, 61. Într-un an au fost ochi negri; într-altul niște ochi albaștri de nemțoaică. Sadoveanu, B. 127. Era italiancă, franțuzoaică, nemțoaică, după trebuință, fiindcă vorbea deopotrivă de slab toate limbile. REBREANU, Nuv, 185, La cîrciuma din pîrloage Mi-este vin de trei soroace Și mi-l vinde trei nemțoaice. MAT. Folk. 265. 2. Guvernantă (de origine germană). Rămas de mic fără mamă, crescuse pînă la paisprezece ani sub îngrijirea unei nemțoaice bătrîne. VLAhUȚĂ, o. a. Iii, 51. Noi ne credem mai îndrăzneți și cădem victima nemțoaicii de la copii. BRăeScU, v. 19. Nemțoaica de la al treilea a scuturat covoarele peste laptele pus la fereastră. c. PETRESCU, c, v. 8. ◊ (Glumeț) Credeam noi că ar fi ajuns Gore ceea ce era: nemțoaică la hodorogi? M. I. CARAGIALE, C. 115. 3. (Bot.; popular: mai ales la pl.) Condurul-doamnei (Tropaeolum majus). Cf. Bulet. GRD.BOT. v, 69, PANȚU, PL. BUL. FiL. v, 13, h iii 139, 437, vi 25, vii 148, xi 417, 427, xii 24, 138, com. din TEPEȘ VODĂ-CERNAvODĂ. – Pl.: nemțoaice și (3) nemțoiei (bulet. GRăD. BOT. v, 69, PANȚU, PL). – Neamț + suf. -oaică.