NUMIRE, numiri, s. f. Acțiunea de a (se) numi și rezultatul ei. 1. Fixare, dare a unui nume (pentru a individualiza sau a identifica ființele, mai rar lucrurile, faptele etc.); denumire; (concretizat) nume. Cîte numiri ar inventa el... pentru un surîs de pe buzele ei! EMINESCU, N. 74. Mănăstirea Neamțul... luase astă numire de la pîrîul ce curge aproape. NEGRUZZI, S. I 214. Titluri nu erau la început, căci nu se dau deosebit, ci reprezentau numai numirea funcțiilor. BĂLCESCU, O. II 14. ♦ Titlu. Cîți oameni își ascund nimicnicia sub pompoase numiri. NEGRUZZI, S. I 191. 2. Rostire, pomenire, menționare a unui nume. Nu trebuie să se ocolească numirea lucrurilor pe adevăratul lor nume. MACEDONSKI, O. IV 66. 3. Angajare a cuiva într-un post, într-o funcție (v. încadrare); conferire a unui titlu, a unui grad. Numiri în învățămînt. ♦ (Concretizat) Act oficial prin care se comunică cuiva încadrarea într-o funcție. Căpătasem numirea în noua slujbă de gardian. I. BOTEZ, ȘC. 73.