NĂRAV, năravuri, s. n. 1. Deprindere rea, obicei rău. V. cusur, patimă. Nu-i mai rămăsese din vechile năravuri decît patima jocului de cărți și beția. VLAHUȚĂ, O. A. 154. Vedeți bine că nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc, să-i luăm năravul. CREANGĂ, P. 332. Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. ♦ Obicei al unor animale de a da din picioare, a mușca etc. Sui, cuconașule... n-are nărav dobitocul, jos nu te dă. CONTEMPORANUL, III 827. 2. (Învechit și regional, la pl.) Deprinderi, apucături, obiceiuri, fel de a fi, de a se purta; moravuri. Diferitele specii... se disting prin mărime, prin coloritul penelor și chiar prin unele năravuri. ODOBESCU, S. III 27. Civilizația nu izgonește nicidecum ideile și năravurile naționale, ci numai le îmbunătățește spre binele nației în particular și al omenirii în general. KOGĂLNICEANU, S. A. 98. Năravurile, obiceiurile publice și private, portul, muzica și limba ne va da poate soluția ce o căutăm. RUSSO, S. 82.