NĂVALNIC², -Ă, năvalnici, -e, adj. Furtunos, impetuos. Avea în inimă-i... o pornire năvalnică. GALACTION, O. I 197. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum, Dar năvalnic vuiet vine De pe drum. COȘBUC, P. I 223. ◊ (Adverbial) Se auzeau de-afară tropotele jucătorilor, scîrțîitul viorilor și glasul lui Pantelimon Văduva chiuind năvalnic. REBREANU, R. I 134. Năvalnic s-apropie pașii, Și-n goana lor cîntă arcașii. COȘBUC, P. II 31. ♦ (Despre ape curgătoare) Care curge repede, cu torente, cu puhoaie. Era Dunărea mare și năvalnică din martie. DUMITRIU, N. 135.