Definiția cu ID-ul 688558:

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

obicéĭ n., pl. ĭurĭ și maĭ rar eĭe (vsl. obyčaĭ, [bg. sîrb. običaĭ] d. uciti-učon, îl învăț pe altu. V. obișnuĭesc, năuc, ucenic). Abitudine, uz, datină, deprindere, modu în care facĭ un lucru pe care-l facĭ des: fie-care țară are obiceĭurile eĭ, e un vechĭ obiceĭ de a se pune morților un ban în mînă, Româniĭ aŭ obiceĭ să joace hora, acest copil are obiceĭ să fure (saŭ: obiceĭu de a fura), lupu are obiceĭ să ucidă maĭ multe oĭ de cît poate mînca, obiceĭurile urîte se numesc „năravurĭ”. Obiceĭu pămîntuluĭ, dreptu consuetudinar, legĭ tradiționale după care se conduce un popor: obiceĭu pămîntuluĭ a durat în Moldova pînă la Condica luĭ Calimah, și în Țara Românească pînă la Condica luĭ Caragea (1817). Prov. Cîte bordeĭe atîtea obiceĭe, fie-care om saŭ loc are obiceĭurile luĭ. De obiceĭ, de ordinar, de cele maĭ multe orĭ. Ca de obiceĭ, după obiceĭ, ca maĭ tot-de-a-una, conform obiceĭuluĭ. V. namaz.