OBRAZNIC, -Ă, obraznici, -e, adj. Lipsit de respect, de rușine; nerușinat, impertinent, insolent; (cu sens atenuat) neascultător, neastîmpărat. Unii îi aruncau în treacăt vorbe înțepătoare și aluzii obraznice. BART, E. 316. Iedul cel mare și cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. Oare ce vor fi zicînd boii, în mintea lor, despre acele obraznice păsăruice? ODOBESCU, S. III 23. ◊ Fig. Iarna trecută îl apucase-o tuse obraznică, de care abia a scăpat în primăvară. VLAHUȚĂ, N. 14. ◊ (Substantivat) Fugi, obraznicule, că m-ai spăriet. ALECSANDRI, T. I 38. Obraznicul mănîncă praznicul (= cel care îndrăznește fără rușine trage adesea foloase de pe-urma îndrăznelii sale). ◊ (Adverbial) Tu obraznic îngîmfîndu-te... Vrei să schimbi și rînduiala. CONACHI, P. 264. (F i g.) Castelele latifundiarilor își înalță vîrfurile obraznic. SAHIA, U.R.S.S. 6.