OCNĂ, ocne, s. f. Mină de sare; salină. Numiri de felul lui Ocna de Fier arată că apelativul ocnă a însemnat odinioară «mină (în general)», nu numai «salină», ca astăzi. IORDAN, N. L. 33. Sosind la Tîrgul Ocnii, s-a coborît într-o ocnă părăsită. NEGRUZZI, S. I 87. ◊ Expr. Sărat ocnă = foarte sărat, prea sărat. Brînză sărată ocnă. ♦ Loc unde se închid condamnații la muncă silnică, de obicei lîngă o salină în care sînt siliți să lucreze; p. ext. munca, pedeapsa pe care o are de executat un ocnaș. La 1825, decembriștii, sculați în numele libertății, luau drumul Siberiei cătră închisori și ocne pustii. SADOVEANU, E. 199. Și ce-a făcut, Destul de rău a fost De frica ocnei s-a răznit, Și-i dus de-atunci. COȘBUC, P. I 230. Ai mai bine să fugim, să nu dea cineva peste noi, că-nfundăm ocna! CARAGIALE, S. 36.