OGAR, ogari, s. m. Cîine de vînătoare cu botul lung, cu corpul înalt și subțire, foarte iute la fugă. Iepurele odată Fu tras la judecată De un ogar. ALEXANDRESCU, M. 377. Șoimul prinde paserile din zbor, precum și ogarul prinde iepurii din fugă. I. IONESCU, M. 97. Odată ogarul avea circiuma lui și Copoiu era cîrciumar cu zeciuială. ȘEZ. XIII 169. ◊ Expr. Nici cîine (sau, rar, copoi), nici ogar, se zice despre cel care nu aparține în chip hotărît unei specii (sau, fig., unei grupări, unei tagme); șters, nedefinit. Alții iar cu fudulie De neam mare vrind să fie, Se lipesc tot de cei mari... Nu-s nici copoi, nici ogari. ALECSANDRI, T. I 96. Slab ca un ogar = foarte slab.