OGOR, ogoare, s. n. 1. Bucată de pămînt cultivată sau cultivabilă; țarină. Ogoarele stăteau nearate. DUMITRIU, N. 12. 2. Gheorghieș prinde pe Bardac în ogor furînd popușoi. SADOVEANU, O. VII 359. Lăsai plugul pe ogor Și plecai unde mi-i dor. HODOȘ, P. P. 44. ◊ Expr. A face ogor = a pregăti cîmpul pentru cultură, a ara. Am scos boii din obor Și plugul de sub șopron Și-am plecat să fac ogor. ANT. LIT. POP. I 103. ♦ (Prin generalizare) Teren agricol, proprietate agricolă, moșie. Noi ogoarele noastre le-am dobîndit cu brațul nostru și le-am îngrășat cu sînge. SADOVEANU, O. VII 104. Și dînsul e proprietar și iubește ogorul strămoșesc, dar ce doresc oamenii nu se poate. REBREANU, R. II 91. 2. Teren arabil lăsat necultivat și nelucrat, folosit ca pășune timp de un an, în scopul de a obține în anii următori recolte mai bogate. ◊ Expr. A lăsa ogor = a nu cultiva intenționat un cîmp. ◊ Ogor negru = teren lăsat nesemănat timp de un an, dar arat și grăpat pentru a nu fi năpădit de buruieni, pentru a aduna apa și hrana necesare plantelor. 3. Arătură care se face cu mult înainte de lucrările de însămînțare.