omagiu CADE și, după el, Scriban și DLRM, explică acest cuvînt prin fr. hommage, desigur numai din deprinderea de a se referi totdeauna la franceză, căci italiana are și ea pe omaggio. Dacă e adevărat că uneori nu avem cum ști din care limbă apuseană vine un împrumut, în cazul acesta avem semne clare că punctul de plecare este italiana. Cu foarte rare excepții, forma sufixului este -aj, ceea, ce arată că cuvintele vin din franțuzește, sau cel puțin au fost refăcute după model franțuzesc (aliaj, bagaj, curaj, garaj, viraj etc.). Forma cu -agiu a rămas numai acolo unde formația era alta decât fr. -age < lat. -aticum (adagiu, contagiu, naufragiu, sufragiu, care au încă în latinește terminația -agium ; vezi și G. Ciompec, SMFC, I (1959), p. 53) sau unde atmosfera italiană a sprijinit puternic forma cu -agiu (mesagiu, vezi mesager, peisagiu, personagiu, toate, de altfel, înlocuite în cele din urmă de forme cu -aj). Singura excepție o constituie ravagii, de origine franceză și totuși păstrat cu g, dar folosit numai la plural. Mai puternică este influența italiană la cuvintele cu -egiu (<it. -eggio : arpegiu, cortegiu, solfegiu, în timp ce singur manej reproduce forma franceză, venită eventual prin intermediu rusesc). O a doua obiecție față de etimologia prin franțuzește : de obicei în împrumuturile din franțuzește se păstrează sau mai bine-zis se introduce în pronunțare h. Cuvintele indiscutabil franțuzești ca harnașament, harpon, hașura, haveză, hotel, hughenot, huilă, husă se pronunță toate cu h. Am trecut în revistă, după DLRM, cuvintele romînești care încep cu o și n-am găsit nici un exemplu de cuvînt autentic franțuzesc începător cu h, cu excepția lui oboi (dar cf. it. oboe, germ. Oboe, bg. обой, gr. ὄμποε, care seamănă mai bine cu forma romînească decît cea franceză ; în nemțește cuvîntul vine din italienește ; de ce în romînește n-ar fi la fel ?). Olandă vine din grecește (vezi p. 14). Deci dacă omagiu era din franțuzește, s-ar fi pronunțat cu h.