OMENIE s. f. 1. (Învechit, în opoziție cu dumnezeire) Fire, natură omenească. cf. omeni (1), omenire (2). Dzeul este... în dzeirea mai mic de tatăl după omerie. psalt. sch. 527/3. Derep ce amu că cu amîndoao spăsi pre noi Domnul, cu dumnezeiia și cu omeniia. coresi, ev. 393. Această ev[an]g[he]lie, dragii miei, arată noao deșchis doao firi întru h[risto]s, ...dumnezeirea și omeniia (a. 1640). ccr 153/7, cf. budai-deleanu, lex., polizu, tdrg. ◊ expr. (Rar) A scoate (pe cineva) din omenie = a degrada (pe cineva) fizic sau moral, a face (pe cineva) neom. L-au lovitu-l boală de-l scotea din omenie. dosoftei, v.s. noiembrie 99^r/2. 2. Complex de calități alese, proprii unei persoane; purtare blîndă, înțelegătoare, atitudine cuviincioasă, respectuoasă; spec. cinstire, prețuire. Cinstea și omeniia elu o chiștigă. coresi, ev. 45, cf. dosoftei, v.s. noiembrie 159^r/19. Nu ave pre multă treceri la stăpîn, după cum îi era slujba bună și omenia. neculce, l. 835. Mai mult fățărnicie decît omenie, sau mai mult asupreală decît dreaptă socoteală s-ar face. CANTEMIR, IST. 33, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 198, BUDAI-DELEANU, LEX. Nu minți, că omul mincinos nicăiri nu are omenie (a. 1821). gcr ii, 234/21, cf. clemens, lb. De a lui nobilitate ș-omenie mă miram. heliade, o. i, 428. Omenia ce acest om barbar afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile. bălcescu, m. v. 413, cf. polizu. Între noi să nu mai fie Decît flori și omenie! alecsandri, p. ii, 135. Primi cu multă omenie pe Făt-Frumos. ispirescu, l. 79. Socoteam că cu răbdare, cu voarbe și omenii, Stavilă să pui o dată la atîtea nebunii. facca, în pr. dram. 109. Uităm omenia, legea călcăm. arhiva, i, 54/13, cf. ddrf, philippide, p. 61, șăineanu, barcianu. Da ce umbli, jupîne, lasă că mi-i de ajuns omenia dumnetale. adam, s. 198. În această nuvelă, Caragiale înnegrește pe conducători... numai ca să facă cît mai teribil contrastul dintre omenia celor de la țară și ticăloșia conducătorilor. ibrăileanu, sp. cr. 257. Mi-a rămas drag acest tîrg... cu omenia dintre amestecații lui cetățeni. galaction, o. 13. Omenia va trece tuturor pragul. tulbure, p. 36. Erau acolo ziare felurite, adunate fără nici o alegere, din omenia acelui flăcău neștiutor de carte. galan, z. r. 363. Și vifornița nu mai încetează, îngînă femeia, stingherită de omenia și bunătatea bărbatului. v. rom. mai 1954, 172. Omul nu-și poate dovedi omenia decît între oameni. h. lovinescu, c. s. 37. Lăcomia de multe ori strică omenia. pop., ap. gcr ii, 374, cf. zanne, p. vi, 158. ◊ loc. adj. De omenie = a) bun, cumsecade, cinstit, onorabil; ospitalier. cf. anon. car., lex. mars. 213. Să fiți creștini buni și oameni de omenie (a. 1774). gcr ii, 99/11. Omul de omenie să cade să fie drept. micu, l. 83/18. Voi bărbați buni și oameni de omenie! Dă mult am vrut să vă aduc aminte Dă hele ce îmblă pîn cuget mie. budai-deleanu, Ț. 104. Ceuca mai de omenie vrea fi fost, arătîndu-se în firea sa adecă ceucă, nu a se fi schimbat cu peanele altora. Țichindeal, ap. gcr ii, 213/15, cf. lb. Toate căpiteniile ce erau mai de omenie fugind care încotro, țerile noastre rămaseră în prada birbanților. negruzzi, s. i, 217. Dar merindele-s a cui? A lui Petrea Majălui, Care-i om de omenie. alecsandri, p. h, 105. Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă. creangă, a. 19. Iată, poate să fie sărac... dară este om de omenie. ispirescu, l. 388. Moș Ilie este om de omenie. gherea, st. cr. i, 178. Acești oameni mi să păreau mai buni, mai de omenie. delavrancea, t. 209, cf. ddrf, barcianu, tdrg. Domnul acela de omenie a cerut zestre. agîrbiceanu, a. 260. Ai fost tare de omenie. rebreanu, i. 439. Și ți-am fost, bade, și ție Dragă din copilărie Pîn-ai fost de omenie. jarnîk-bîrseanu, d. 235. Ea rămîn, ca om de omenie, la învoiala noastră! sbiera, p. 20. Dă-mi, babă, arginți o mie, Că ți-oi fi ginere ție, Că eu sînt om de-omenie! marian, sa. 118. Și-i dădură „bună vremea”, ca oamenii cei de omenie. reteganul, p. iii, 56, cf. șez. v, 114. Mă miram ce-mi place mie: Mărul roșu de la vie, Bădița de omenie. ant. Lit. pop. i, 219, cf. zanne, p. ii, 178; b) (Prin Transilv., despre fete) cinstită, fecioară, virgină. Spusu-mi-a măicuța mie Ca să fiu de omenie; ...Și io cum să nu greșesc, Dacă pe bade-l iubesc? podariu, fl. 43, cf. alrm i/ii h 339. ◊ loc. adj. și adv. Fără (de) omenie = lipsit de onestitate; (în mod) inuman, (în mod) nemilos. Deaciia și fără de omenie a urî învață. coresi, ap. gcr i, 31/35. Bărbații cei răi și fără omenie. prav. 171. Om sireap și fără omenie, carele munciia pre creștini cu multe fealiuri de munci. dosoftei, v. s. noiembrie 141^r/8. Îl puseră la munci cumplite și fără de omenie. mineiul (1776), 103^rl/35. Unul din ei nesuferind această îndreznire fără omenie... i-au zis (a. 1799). gcr ii, 169/32. Pentru grișala ci-au făcut fără di ominie Părinții lor cii ucigași (a. 1803). cat. man. i, 319. Nici bagă în samă cel de omenie ce vorbeaște cel fără de omenie de dînsul. ȚICHINDEAL, f. 15/22, cf. LB, POLIZU, TDRG. Comandanții porunceau oștilor război fără pic de omenie. sadoveanu, o. xvii, 235. Turcii s-au purtat brutal și fără omenie cu populația Giurgiului. CAMiL PETRESCU, o. III, 202, cf. ALR II 3213/2. Cu omenie = binevoitor, afabil, cu bunăvoință, (în mod) cinstit, corect. Trei zile cu omenie ne ospătă. n. test. (1648), 172^r/23. Ei sînt toți foarte cu omenie cătră cei streini. ist. am. 83^v/17, cf. lb. Te știam cu minte și cu omenie. pann, ș. ii, 27/25. Plătește-mi cu omenie. id., ap. tdrg, cf. polizu. Atunci porunci. împăratul să aducă pe acel păstor cu omenie la palatul său. ispirescu, l. 298, cf. DELAVRANCEA, S. 197, DDRF, TDRG. (Ironic) Așa se purta el de cu omenie, cît toate satele de primprejur îl blestemau. ap. tdrg. ◊ expr. Pe omenia mea = pe cinstea mea, pe cuvîntul meu de onoare. cf. lb. Pe omenia mea, acum nu mai este ca în vremea mea. gt (1838), 7. A da (cuiva) omenie = a manifesta respect față de cineva, a cinsti, a onora. Prea mare omenie i-au dat împăratul. șincai, hr. i, 184/3. Jupea pe bieții țigani fără milă, Iar omenie nu le da de un Ban. budai-deleanu, t. v. 126. A da pe omenie = a da pe cinste, pe încredere, pe credit. Cf. barcianu. Acești neguțători dădeau dinainte bani pe omenie unora din mocanii săceleni cari le vindeau lîna. moroianu, s. 27. (Învechit) A face omenie (cu cineva) = a se arăta blînd și înțelegător (față de cineva). Varvarii făcea omenie multă cu noi, făcînd foc. n. test. (1648), 172^r/9. Împăratul vostru cu mine omenie de va face, binele de la dînsul voi cunoaște. cantemir, ist. 305. A ști (la) omenie sau a ști ce-i omenia = a cunoaște bunele moravuri, a ști ce-i buna-cuviință. Am isprăvit. Că voi nu știți ce-i omenia! rebreanu, r. i, 145. Boierii numai de frică știu omenie! id. ib. <span style=„font-variant-caps: all-small-caps;”>ii</span>, 39. Făt-Frumos, care știa la omenie, petrecu pe împăratul pănă la portița de cătră uliță. reteganul, p. p. 65. (Prin Transilv.) A învăța (pe cineva) omenie = a pedepsi sau a certa (pe cineva) pentru a-l cuminți. Dacă te duci acasă vezi și învaț-o omenie. agîrbiceanu, l. t. 243. Duminica viitoare are să dojenească pe bătăușul Glanetașului de pe amvon, ca să-l învețe omenie. rebreanu, i. 58. Am să te învăț eu omenie dacă n-ai învățat la tatăl tău! id. ib. 267. ♦ Reputație bună, renume, cinste. Trimisu-mi-a bădița... Să-i grijesc pălăria Și să-mi port omenia. doine, 184. Mîndră, cît ai fost a mea, Toată lumea te cinstea Numa-n omenia mea. șez. iv, 219. ◊ expr. A-și mînca omenia v. mînca. 3. (Prin Transilv.) Ospitalitate. cf. lb. Știind omenia românului, aveau să-și aleagă: unde să dea de-o gazdă cum e data, că de inima lui nu să mai îndoiau. reteganul, p. iii, 82. ◊ expr. A merge (sau a se duce etc.) pe omenie = a merge (sau a se duce etc.) ca oaspe, de obicei la o rudenie. Cf. alr i 439/280, alr ii/279, com. din CUZDRIOARA – DEJ, HERECLEAN – ZĂLAU, TRANIȘ – JIBOU și din VÎLCELE – TURDA. – PI.: (2, rar) omenii. – Din omen- (tema veche a lui om) + suf. -ie.