OMOl, -OAIE s. m. și f. Augmentativ al lui om (I 1); (regional) omănoc, omănoi. Un groaznic omoiu c-un ochiu în frunte, budai-DELEANU, Ț. 141, cf. I. GOLESCU, C., LB, POLIZU, ddrf. Cît mi ți-i omoiul. gorun, f. 197, cf. cDde, dr. vi, 218. Era un omoi înalt, ...slab și ciolănos. galan, z. r. 282. Sus pe platformă gospodărea liniștit un omoi voinic. id. b. i, 18, cf. ciaușanu, gl. ♦ (Rar, la f.) Nevastă, soție. Cf. oamă. Bună ziua, om cu omoaie! pop., ap. gcb ii, 372. Nu e omul cu omoaia. pann, ș. I, 31/20, cf. TDRG, PAMFILE, D. 116, T. PAPAHAGI, C.L. Bună ziua, omu cu omoaia. Mulțumim d-tale, Dar nu sînt omul cu omoaia, Muma lui e soacră mumei mele, Ghici ce rudă sînt? (Tatăl cu fiica). mat, folk. 1 211. – PI.: omoi, -oaie. – Om + suf. -oi.