ONOMATOPEE s. f. Cuvînt care, prin elementele lui sonore, imită sunete din natură. Cuvîntul esențial (larmă) din rimă, evocator, prin sonoritate, ca un adevărat onomatopeu, este anunțat dinainte de răsunătorul „farmă”. ibrăileanu, s. l. 179. Faimosul vers al lui Coșbuc: „Prin vulturi vîntul viu vuia” unește aliterațiunea cu onomatopeea. pușcariu, l. r. i, 94, Cf. 99. Observăm ușor că. cele mai multe onomatopei apar la Creangă, reprezentantul autentic al vorbirii populare. iordan, stil. 96, Cf. graur, i. l. 33. – Pl.: onomatopee și onomatopei. – Și: (rar) onomatopéu s. n. – Din fr. onomatopée.