ORIGINE, origini, s. f. 1. Punct de plecare pentru formarea unui lucru sau a unui fenomen; început, izvor, obîrșie. Originea toponimicelor pur slave din limba noastră variază după regiuni. IORDAN, N. L. 57. Îi spuse apoi despre originea romînilor, cum și de cine au fost ei aduși pe aceste locuri. CREANGĂ, A. 164. E o schiță asupra originii și a limbii țiganilor făcută de d. Kogălniceanu, tînărul. NEGRUZZI, S. I 223. ◊ Loc. adv. La origine = la început, la obîrșie. La origine, sistemul solar reprezenta o nebuloasă incandescentă, cu materia foarte rarefiată. GEOGRAFIA FIZ. 37. 2. Apartenența prin naștere la o anumită familie, grup social, națiune. Originea familiei lui [Creangă] e ardelenească, cel puțin după mamă. SADOVEANU, E. 93. Dovezi erau asemănarea cu portretul și multe alte împrejurări care nu ne interesează, legate însă de originea pînă acum obscură a lui Dionis. EMINESCU, N. 77. ◊ Loc. adv. De origine = de proveniență, în ceea ce privește proveniența, de obîrșie; (determinat printr-un nume etnic) de naționalitate. Produse de origine animală. ▭ Constatăm, așa cum era de așteptat, că majoritatea cuvintelor din fondul nostru principal este de origine latină. GRAUR, F. L. 61. 3. (Mat.) Punct pe o linie, pe o suprafață sau în spațiu, de la care se măsoară coordonatele celorlalte puncte. ♦ Punct sau reper de pe un sistem tehnic dotat cu un sistem de numerotație sau cu o gradație, de la care începe numerotația sau gradația. – Variantă: origină (BOGZA, C. O. 89, ALEXANDRESCU, P. 148, HASDEU, I. V. 257) s. f.