OȚELIT, -Ă, oțetiți, -te, adj. 1. (Despre metale, obiecte de metal etc.) întărit prin călire; p. ext. călit¹ (1). Toporul mi-i vrăjit, Cu tăiușul oțelit. ALECSANDRI, P. P. 42. A lor zale-oțelite Cu pumnul le turtesc. NEGRUZZI, S. N. 73. ♦ Cu aspect, cu strălucire de oțel; oțeliu. Într-o parte, zidul îmbrăcat în codri se știrbea. ca să lase... undele oțelite ale Iablanicioarei. GALACTION, O. I 154. Luna-l privește cu ochi oțelit. MACEDONSKI, O. I 140. 2. Fig. Întărit, fortificat, încercat, călit¹ (2). Neliniștea, înaintea necunoscutului ce-l aștepta, îi deschidea o noapte mare, în fața căreia inima cea mai oțelită bate cu teamă. SADOVEANU, O. I 252. Au brațe oțelite și pumni au voinicești. BELDICEANU, P. 62. Eroica-i cercare deodată s-a lovit Și frînt ca de o stîncă, de pieptul oțelit Al dușmanului Tomșa! ALECSANDRI, T. II 175.