OȚĂRÎ, oțărăsc, vb. IV. Refl. 1. A se mînia, a se întărită, a se înfuria, a se burzului; a se răsti la cineva. Duca-vodă s-a oțărît și a strigat cu mînie. SADOVEANU, Z. C. 234. Ci lasă-le încolo de terfeloage, măi băiete... se oțăra Ruxanda Duhu, ascunzîndu-le ca pe niște dușmani ai casei. C. PETRESCU, R. DR. 29. ◊ Tranz. A mîhni, a supăra. Acuma stă și doarme, după ce și-a oțărît inima. C. PETRESCU, î. II 176. 2. A face grimase, a se încrunta, a se strîmba (din cauza unei băuturi sau mîncări acre sau neplăcute). Annie gustă și se oțărî, rîzînd. C. PETRESCU, C. V. 194. ◊ Tranz. fact. Spuma de drojdie, din cale-afară de tare, oțărî pe meseni. Contabilul se scutură ca de friguri. STĂNOIU, C. I. 88. – Variante: oțări (NEGRUZZI, S. I 120), oțeri (GALACTION, O. I 48, COȘBUC, P. I 226, ALECSANDRI, T. II 9, NEGRUZZI, S. I 292), oțerî (CREANGĂ, P. 204) vb. IV.