palant, palanturi, (pălant), s.n. – (reg.) 1. Gard din scânduri în jurul curților sau al grădinilor (Papahagi, 1925; ALRRM, 1971: 281). 2. Palant de p’tiatră „zid (din cărămidă sau din piatră de carieră)” (ALRRM, 1971: 148): „Este-on pământ înhârluit, / Cu pălant e d-îngrădit” (Bârlea, 1924: 21). Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. pălant „gard de scânduri” (loc. Biserica Albă). – Var. a lui palanc < magh. pálank „par” (Scriban); din germ. Planke „scândură” (Țurcanu, 2005); din magh. palánta (MDA).