pană, pene, s.f. – 1. Pănușie de porumb; pițiană (ALRRM, 1971: 403; Săcel). 2. Partea lată, de fier, a bardei (Felecan, 1983): „Sirisău cu pană lată / Să tăiem deluțu roată” (Calendar, 1980: 166). 3. Toc de scris, condei: „Cucuț, pasăre verzâie, / Adă-mi pană și hârtie” (Calendar, 1980: 77). 4. Mănunchi de flori cu care flăcăii își împodobesc pălăriile: „Fă-mă pană de sansiu” (Calendar, 1980: 74). 5. Formație epidermică ce acoperă corpul păsărilor: „C-amândoi ne potrivim / Și la ochi, și la sprâncene / Ca doi porumbei la pene” (Calendar, 1980: 75). 6. Frunză: „Codrule, codrule, / Ni-apleacă-ți crenjile, / Să-mi aleg penile” (Bilțiu, 1996: 179). 7. Ornament cusut pe țesături. ♦ (onom.) Pană, Pana, nume de familie (16 persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. pinna „pană” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > bg. pana „puf” (Capidan, cf. DER).