PAR², pari, s. m. 1. Lemn lung și subțire, de obicei ascuțit la un capăt, care servește ca proptea, ca element de sprijin într-o construcție etc. Închisei și înțepenii ușa pe dinlăuntru cu un par zdravăn, HOGAȘ, M. N. 86. ◊ Expr. Nu da vrabia din mînă pe cea din par v. vrabie. A (i) se apropia (sau a (i) se strînge cuiva) funia la (sau de) par = se apropie un moment critic sau deznodămîntul, sfîrșitul vieții. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roș de unde-oi ști... Se vede că mi s-a apropiat funia la par. CREANGĂ, O. A. 243. Luptă cereai!.. Iaca luptă... - Îmi place șoimane; dar pare-mi-se că s-apropie funia de par. ALECSANDRI, T. 1494. Cît cioara-n par v. cioară. 2. Bîtă, ciomag. Cu cinci ciocoi avem de încheiat socoteli. Să mergem să le încheiem cu parul, cu jocul și pîrjolul. STANCU, D. 134. Sînt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moșia mea. – Prea bine; însă cum îl vei opri? – M-oi aține la hotar cu paru, dac-a trebui. ALECSANDRI, T. I 361. ◊ Loc. adv. Cu parul = cu mijloace de constrîngere violente, cu forța. 3. Cracă groasă de copac. Frate, frate de stejar! Lasă-mă să tai un par Să-mi fac osie de car. – Frățioare romînaș, Voios parul da-ți-l-aș, Dac-ai face tu din el Buzdugan de voinicel. ALECSANDRI, P. P. 44. ♦ (Determinat prin «de oale ») Prepeleac. În ogrăzile gospodarilor, cam la un loc ferit, se vede și parul de oale, în care se pun oalele după ce s-au spălat curat. ȘEZ. VII 92.