*pián (2 sil.) n., pl. e și urĭ (fr. piano, prescurtat din it. pianoforte saŭ fortepiano. V. plan, forte). Un mare instrument muzical compus din niște coarde întinse într’o ladă în poziție orizontală (la pianin verticală) și izbite de niște cĭocănașe de lemn care se pun în mișcare cînd împingĭ niște clape: a cînta din (saŭ la) pian. – Și pĭano, pl. piane. – Ideĭa pianuluĭ a venit de la Bartolomeŭ Cristófori (Cristófali) din Padova, care, la 1711, ca să evite sunetu pițigăĭat al clavicimbaluluĭ, fabrică primu pian. La 1750 Godfried Silbermann, fabricant de orgĭ din Freiberg (Saxonia) reuși să facă pianu (orizontal), ĭar la 1752 Friedrich făcu pianinu (vertical).