PIÁN (< germ., it., fr.) s. n. Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanță, cu claviatură și coarde metalice puse în vibrație prin lovirea cu niște ciocănele acționate de taste. Cuprinde șapte octave. P., în accepțiunea modernă, s-a impus prin instrumentul inventat de Bartolomeo Cristofori (1655-1732) și îmbunătățit de frații Gottfried (1683-1753) și Andreas Silbermann (1678-1734). În sec. 18-19 o succesiune de faimoși constructori – John Broadwood (1732-1812), Sébastien Erard (1752-1831), Karl Bechstein (1826-1900), Julius Ferdinand Blüthner (1824-1910), Heinrich Engelhard Steinway (1797-1871) și Torakasu Yamaha (1851-1916) – au contribuit la dezvoltarea calităților tehnice ale instrumentului. ◊ P. automat (sau cu manivelă) = pian care execută automat anumite melodii, cu ajutorul unui mecanism acționat electric sau prin învârtirea unei manivele.