PIAN, piane, s. n. 1. Instrument muzical format dintr-o cutie de rezonanță făcută din lemn, așezată orizontal pe 3 picioare, și dintr-o serie de coarde metalice care, fixate pe cadrul cutiei, vibrează prin apăsarea unor clape, putînd produce diferite sunet (v. clavir); (impropriu) pianină. Ședea la pian și cînta o mazurcă. DUMITRIU, N. 41. Ore întregi făceam game la pian... pînă cădeam de oboseală pe clape. CAMIL PETRESCU, T. II 96. Superbe note din pian, Ca o fanfară se revarsă. MACEDONSKI, O. I 69. ◊ Pian automat sau cu manivelă = pian care cîntă în mod automat anumite melodii cu ajutorul curentului electric sau prin învîrtirea unei manivele. Se auzeau rîsete și arii romantice, cintate răgușit și alene la un pian cu manivelă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 171. 2. Arta de a cînta la pian (1). Cînd eram mică am studiat mult pianul. CAMIL PETRESCU, T. II 96. O creștea, o învață franțuzește, pian, de toate. VLAHUȚĂ, O III 169. – Pronunțat: pi-an. – Variantă: piano, pianouri (IONESCU-RION, C. 100, EMINESCU, N. 46, NEGRUZZI, S. I 75), s. n.