PICĂTURĂ, picături, s. f. 1. Părticică sferică desprinsă dintr-un lichid, (în special) sțrop de ploaie; p. ext. cantitate mică dintr-un lichid. Ploaia își aruncă deodată, deasupra iazului, picăturile repezi și grele ca plumbii. C. PETRESCU, S. 29. Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra și pentru o picătură se supără și dă pe-afară. CARAGIALE, P. 19. N-a mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage. CREANGĂ, P. 261. ◊ Fig. Pe obrazu-i gînditor, tremurau și picăturile de lumină și umbrele ramurilor întinse ca niște brațe spre drum, din marginea pădurii. SADOVEANU, O. IV 484. Se cerneau în liniștea largă a pădurilor picături de cer albastru. HOGAȘ, M. N. 73. ◊ Loc. adv. Printre picături = din cînd în cînd, cîteodată; p. ext. pe apucate, în timpul liber. Eu m-am așternut pe scris... Printre picături aș mea să completez pe «Rostoganu» și să fac o ediție frumoasă. CARAGIALE, O. VII 12. Picătură cu picătură = strop cu strop; fig. puțin cîte puțin, încetul cu încetul. Moș Doroftei judecă cel din urmă clondir, și-l stoarce picătură cu picătură. DELAVRANCEA, S. 237. ◊ Expr. A semăna cu cineva ca două picături de apă = a avea exact aceeași înfățișare cu altă persoană, a fi leit..., v. leit. Pînă la ultima picătură de sînge = pînă la moarte, pînă la ultima suflare. ♦ Fig. Cantitate neînsemnată de materie; fărîmă. Într-un spațiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricît de mare și oricît de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? EMINESCU, N. 32. 2. (La pl.) Medicament care se administrează bolnavului sub formă de picături (1). Maria îi aduse o sticlă cu picături și îi numără în lingurița de ceai atitea cîte spunea prescripția, cu o atenție încordată. C. PETRESCU, Î. I 22. La tot ceasul lua hapuri și seara picături. NEGRUZZI, S. I 207.