PIEDICĂ, piedici, s. f. 1. Ceea ce oprește realizarea unui țel, ceea ce stă în calea unei acțiuni; obstacol, stavilă; dificultate, greutate. Dacă aveam succes, ne acapara succesul, dacă aveam de înfrînt dificultăți, ne îndîrjesc piedicile. C. PETRESCU, T. II 109. Dorința mea de a-l ajuta îmi ascunde toate piedicile, toate obiecțiile. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 15. 2. (Concretizat) Obiect sau dispozitiv folosit pentru întreruperea sau întîrzierea mișcării unui sistem tehnic sau pentru blocarea unui organ mobil al acestuia; opritoare. a) Frînghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor cînd sînt lăsați să pască. Ați mai auzit poate că acolo unde cad potcoavele cailor și piedicilelor la pășune e semn că fierul s-a lovit de iarba-fiarelor. PETRESCU, R. DR. 163. b) Frînă care se pune laroata carului. c) Scîndurică cu ajutorul căreia se fixează sulurile războiului de țesut, ca să nu se desfășoare. d) Dispozitiv pentru blocarea trăgaciului unui pistol sau al unei puști, spre a evita o descărcare accidentală. Șovăind între diferite bănuieli, stăteam locului nemișcat, cu un deget pe piedica pistolului. GALACTION, O. I 82. Iată pistolul... îl țiu eu, n-ai decît să tragi piedica. NEGRUZZI S. I 23. e) Cureaua cu care cizmarul ține strîns genuncherul și încălțămintea cînd lucrează. f) (în forma piedecă) Mușchea, piedecă, hască și clin... și tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 81. f) (învechit, cu valoare de pl.) Cătușe, fiare, lanțuri. 3. Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicîndu-l cu piciorul; împiedicare. Hai la trîntă, dar fără piedică. ◊ Expr. A pune (cuiva) piedică = a face pe cineva să cadă, împiedicîndu-1. Jucau fripta și-și puneau piedici. PAS, Z. I 166. Fără să-i dea răgaz a zice nici cîrc! îi puse o piedică și-i făcu vînt în cazan. ISPIRESCU, E. 201. – Variantă: piedecă s. f.