PIEIRE s. f. 1. (Livresc, arhaizant) Moarte, omor, ucidere (uneori în masă, v. măcel). Și era prin șanț pieire și văzduhul tremura. Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era. COȘBUC, P. II 44. [Oastea] cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. El vrea a mea pieire? ALECSANDRI, T. II 116. ◊ (Pleonastic) Începe... să strige ca într-o pieire de moarte. CARAGIALE, O. III 98. ◊ (Precizat prin «capului») îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Iepurii și-au semănat ardei, pieirea capului lor, se zice despre cei care, prin faptele lor nechibzuite, se pun singuri în primejdie. ◊ Expr. A fi (sau a se afla) la pieire = a fi (sau a se afla) în primejdie de moarte. Bine-ai venit, moș Dane! ce-vînt ie-aduse-aice? – Vînt rău și de jălire! Ne calcă iar păgînii, frate, și țara-i la pieire. ALECSANDRI, P. III 285. Dă lui pe loc de știre Că mă aflu la pieire. id. P. P. 126. 2. Fig. Dispariție, distrugere, prăbușire, nimicire. Ai crede că-i pieirea lumii. VLAHUȚĂ, R. P. 66. Un bîtlan pășind încet, Zice: «Nu-i pieirea lumii... vînătorul e poet!». ALECSANDRI, P. III 63. Boieria și domnia aducea pieirea țării. BĂLCESCU, O. I 351. – Variantă: (regional) pierire (COȘBUC, P. I 236, RETEGANUL, P. III 24) s. f.