PLECĂCIUNE, plecăciuni, s. f. 1. Aplecare; înclinare a corpului în fața cuiva, în semn de respect sau de salut; închinăciune, reverență. Cînd îl ocărăști îți face plecăciune, iar cînd îl lauzi, își împreună mînile pe piept și închide ochii. STĂNOIU, C. I. 84. Răspunse doar cu o înclinare din cap plecăciunii studentului. REBREANU, I. 100. Închinîndu-i-se cu mare plecăciune, i-au zis... ISPIRESCU, L. 130. ◊ (În formule de salut; familiar, astăzi mai mult glumeț sau ironic) Salutăm pe conu Mirel!... Plecăciune, coane Pascule! GALAN, Z. R. 6. Ei!... Dumneata ești, frate Abu-Hasan? mă-nchin cu plecăciune. CARAGIALE, O. III 78. Vi le spun aceste... ca să nu vă mai osteniți a le afla. – Mă închin cu plecăciune! NEGRUZZI, S. I 199. 2. (Învechit) Supunere, respect, ascultare. Cu fiască plecăciune sărut mîna dumitale, babacă. KOGĂLNICEANU, S. 1 ◊ (Glumeț) Din somn noaptea mă deștept Și cu multă plecăciune rima mîndră o aștept. ALEXANDRESCU, M. 250.