PLESCĂI, plescăi și plescăiesc, vb. IV. Intranz. A scoate un sunet caracteristic desprinderii bruște a limbii de cerui-gurii sau a buzelor una de alta, în semn de plăcere (mai ales cînd se mănîncă ceva gustos); a mînca cu zgomot. La început ți-a fost rușine să mănînci și-ți era ciudă că plescăiești cînd sorbi. PAS, Z. I 69. Englezul îl goli dintr-o dată, plescăi din limbă, închise o clipă ochii și întinse din nou paharul. BART, S. M. 98. ◊ Fig. [Focul] creștea tot mai roșu, plescăind și lingînd cerul vînăt cu limbile lui gigantice. CAMILAR, N. I 182. ◊ Tranz. (Rar) Băiatul povestește a doua zi, plescăind buzele, cum s-a ospătat: cu supă și friptură și cozonac. PAS, Z. I 67. 2. A lovi (în special într-un corp lichid sau moale) producînd un zgomot caracteristic; a pleoscăi. Prizonierii legați cu funii treceau mereu pe uliți, prin noroiul în care plescăiau copitele cailor. DUMITRIU, N. 124. [În mîl] plescăia lipicios cîte o coadă de crap. GALAN, Z. R. 45. La început lopețile făceau zgomot, plescăind degeaba, ca și cum ar fi fost mînuite de copii. D. ZAMFIRESCU, R. 121. ◊ Tranz. Alunecă gîrla-ntre sălcii; În luntre-un copil de pescar Tot plescăie undița-n apă Și fluieră micul ștrengar. IOSIF, T. 134. [Papucii] știe să-i poarte și să-i plescăiască. TEODORESCU, P. P. 78. ♦ (Despre lichide) A se lovi de un corp tare, făcînd să se audă un zgomot caracteristic. Gheorghe Soare urcă și rămase agățat de-un butoi în care apa mai plescăia, zbătîndu-se. MIHALE, O. 365. O luarăm încet de-a lungul docului, pe cînd valurile răscolite plescăiau la mal. DUNĂREANU, CH. 94.