PLOCON, plocoane, s. n. 1. Dar, cadou; p. ext. dar oferit cuiva la ocazii solemne, în semn de prețuire sau de respect (în trecut mai ales pentru a obține o favoare). Și-și mai rotunjește starea și cu plocoane și cu mînă de lucru, pe care n-o plătește. PAS, Z. I 155. Lupul în urmă spre tron se duce, Și după vechiul, bun obicei, Măriei-sale plocon îi duce Și înainte-i pune doi miei. ALEXANDRESCU, P. 62. ◊ (În legătură cu persoane; astăzi glumeț sau ironic) Le-a trimis procurorul citații să vină la parchet. S-au dus singuri plocon, în loc să se ascundă. PAS, Z. IV 236. Boierul i-a cumpărat lui Mură o vioară de nu știu cîte sute de galbeni și era boierul gata să-l trimită pe Mură plocon domnului său și rudei sale, măriei-sale vodă. GALACTION, O. I 69. Va crește pe Lya, o va face femeie desăvîrșită... și pe urmă i-o va încredința plocon. GHEREA, ST. CR. I 274. 2. Dar oferit în trecut turcilor, în semn de supunere și de recunoaștere a suzeranității lor. Mircea cel Bătrîn, Bogdan și alții au închinat țara la împărăție. Închinarea consista în oarecare plocoane și ajutoare felurite, pe care vasalul trebuia să le dea căpeteniei sale morale. ODOBESCU, S. II 17. Trimise pe logofătul Tăut cu un plocon de zece pungi de bani și însoțit de o ceată de pedestrime, ca să meargă la sultanul turcilor să-i închine Moldova. BĂLCESCU, O. I 81. ♦ (Învechit) Impozit, dare, bir. Se hotărî ca boierii și mănăstirile să plătească ploconul, ajutorința, mucarerul, văcăritul și oieritul în toți anii. BĂLCESCU, O. I 17. – Variantă: poclon (CREANGĂ, P. 305, ALECSANDRI, T. 184, ȘEZ. XXI 5) s. n.