PLÎNGERE, plîngeri, s. f. Acțiunea de a (se) plînge. 1. Plîns, jeluire, tînguire. Și deodată, din întunericul odăii, izvorî un suspin înăbușit întăi, apoi mai tare, tremurător, pînă ce izbucni într-o plîngere de jale. SADOVEANU, O. I 277. Se vor smulge de pe buze-mi armonii muiate-n plîngeri. MACEDONSKI, O. I 95. Ascultă-a noastre plîngeri, Regină peste îngeri. EMINESCU, O. IV 360. ◊ Fig. În amurg, după ce clopotele sunară trist, prelung, risipind plîngeri pe văi, urcai pe lîngă pîrăul Văraticului în munte, la poiană. SADOVEANU, O. VII 223. ◊ Valea plîngerii = lumea, pămîntul (considerat uneori ca loc de suferință). Cărțile acestea ale noastre sînt urne sacre, cuprinzînd inima fraților noștri scumpi, scriitorii și gînditorii trecuți și ei, cum trecem noi prin valea aceasta a plîngerii. SADOVEANU, E. 23. 2. Exprimare a unei nemulțumiri; reclamație. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în fața curții. NEGRUZZI, S. I 143. Sigismund Bathory umpluse Europa de plîngerile sale asupra polonilor, pentru faptele lor din Moldova. BĂLCESCU, O. I 339. ♦ (Popular) Cerere, jalbă. Și am făcut plîngere la ghinărarii cei mari, arătîndu-le că am șapte prunci. CAMILAR, N. I 214. Trebuie să dau ordin ca să se cerceteze, vorbi el cu bunăvoință. Să-mi faci o plîngere și să mi-o aduci. SADOVEANU, B. 79.