PODIDI, podidesc, vb. IV. Tranz. (Despre rîs și, mai ales, plîns) A cuprinde (pe cineva) în chip năvalnic, nestăpînit. V-am iertat și eu! – zise atunci arhimandritul Pafnutie, podidindu-l un rîs sănătos. STĂNOIU, C. I. 224. Își șterse lacrimile cu colțul basmalei și zîmbi fericită un moment, Plînsul însă o podidi iarăși îndată ce deschise gura. REBREANU, R. I 140. ♦ (Rar) A copleși, a răzbi. Somnul îl podidise pe cînd Bisoceanul îmi povestea basmul. ODOBESCU, S. III 191. Pînă doru-l podidea. TEODORESCU, P. P. 678. ♦ (Despre sînge) A porni să curgă deodată și cu putere (pe nas sau pe gură); a năpădi. Apoi l-a podidit sîngele pe nas și pe gură ș-a murit. CARAGIALE, O. I 263. Pe gelat cînd îl izbea, Sîngele îl podidea. TEODORESCU, P. P. 476.