POFTI, poftesc, vb. IV. Tranz. 1. A dori, a voi (ceva). Postelnicul Ștefan a poftit să plece. Șetrarul Neculai ar fi poftit să-l mai ție. SADOVEANU, F. J. 536. Începe a-i aduce care dincotro rachiu, tutun, lăutari și tot ce-i poftea lui Ivan sufletul. CREANGĂ, P. 309. Bine ai venit, domnule, ce poftești de la noi? NEGRUZZI, S. I 172. ◊ Absol. Îndrăznește, îndrăznește, Dacă inima-ți poftește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 383. ◊ Expr. Cît poftești = a) oricît; b) admit, de acord. Proprietar da, cît poftești, însă moșiile nici le văd cu ochii. GANE, N. III 186. ♦ (Învechit și arhaizant) A cere (ceva). Călăuzul său s-a dus la palatul acelei muieri cu faimă, poftind intrare pentru un călător. SADOVEANU, D. P. 177. Au poftit carne friptă pe grătar și pîne albă ș-au băut o garafă de vin. id. B. 76. 2. A invita, a chema (pe cineva), a îmbia. Ne pofti la o masă foarte gustoasă și bogată. SADOVEANU, O. VII 186. Îmi dete adresa și mă pofti să viu pe la el cînd m-oi întoarce în București. VLAHUȚĂ, O. A. 192. Se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și să-l poftească la praznic. CREANGĂ, P. 30. E un om plin de științe și l-am poftit să vie să-ți dea lecții de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 7. ♦ Refl. reciproc. A se îmbia, a se îndemna, a se invita (unul pe altul). Ne poftim ca oarecine la temniță. ALECSANDRI, T. I 138. 3. (Construit cu dativul) A face (cuiva) o urare, a ura. Cînd apucară pe poteca bisericii, unul dintre răzăși, om cărunt cu obrazul brăzdat, se abătu spre ei și le pofti ziua bună. SADOVEANU, O. VII 60. Fetele împăratului... îi sărutară mîna, îi poftiră biruință. ISPIRESCU, L. 49. Cu prilejul înnoirei anului, mă grăbăsc ca să-ți poftesc cele mai mari norociri. KOGĂLNICEANU, S. 55. 4. A ruga (pe cineva). Poftește pe moș Fotea că dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul [bici]. CREANGĂ, A. 3. Trimise o solie și la craiul Poloniei, poftindu-l ca să nu sprijinească pe dușmanul său. BĂLCESCU, O. II 279. ◊ (Uneori cu sens de poruncă) Te poftesc să nu te-amesteci în conversația noastră. ALECSANDRI, T. 766. 5. A binevoi (să vină, să facă ceva etc.). Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mîndrul soare, și pe nună, mîndra lună. EMINESCU, O. I 85. ♦ Intranz. A veni. Da de ce nu poftiți și dumneavoastră să vedeți petrecerea noastră? REBREANU, I. 22. Foarte-ți mulțumesc numai și numai că ai poftit în casa mea și mi-ai cinstit masa. CARAGIALE, P. 128. Din nou să vă gătiți, Ca la nuntă să-mi poftiți. TEODORESCU, P. P. 621. – Variantă: (învechit și regional) pohti (C. PETRESCU, A. R. 196, ODOBESCU, S. I 83) vb. IV.