POFTIM interj. 1. (Formulă de politețe) a) Se folosește pentru a invita o persoană să vină (sau să se așeze undeva). Poftim, poftim, nu-mi necinstiți bătrînețile ocolindu-mi pragul casei. GALAN, Z. R. 381. Poftim mai aproape! făcu atunci primarul, bucuros, dînd la o parte pe țăranii care se îmbulzeau. REBREANU, I. 22. Ia poftim, cumătre, zise ea luînd scăuieșul și punîndu-l deasupra groapei cu pricina, șezi colea. CREANGĂ, P. 32. b) (Se folosește cînd se dă cuiva ceva) Ia, ține. V. n a. Ea mi-a dat acest inel, cu poruncă strașnică... să ți-l dau numai atunci cînd voi vedea că mîhnirea umblă să te biruie. Și tocmai acum mi se pare că e timpul. Poftim! ISPIRESCU, L. 107. ◊ (Ironic) Scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș... Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupîne Scaraoschi. CREANGĂ, P. 306. c) Se folosește pentru a îndemna, a invita pe cineva. Am venit să vă rog ceva. – Poftim! d) (Se folosește pentru a întreba cînd nu se aude bine ce spune cineva) Ce? cum? V. auzi (3 a). Ai adus ziarele? – Poftim? 2. (Adesea precedat de exclamația «ei» și exprimînd. indignare? ciudă, necaz, reproș sau protestare) (Ei) na, na-ți-o bună, (ei) uite etc. Turcii toți gîndeau: «Poftim! Să dezbraci pe-un gol ca napul – Cu ce-și bate pașa capul!». COȘBUC, P. II 49. Ori crezi că l-am omorît eu... – Poftim! asta-i vorbă de vorbit. CARAGIALE, O. I 246. Poftim poște!... Dacă nu merg caii, fug surugiii. ALECSANDRI, T. I 114.