POJAR, (2) pojaruri, s. n. 1. Boală contagioasă, mai ales la copii, caracterizată prin apariția unor pete roșii pe piele; rujeolă; (Mold.) cori. Ăsta a trăit. A biruit și sugăricea de covrig mestecat în gură, și macul, și pojarul, și vărsatul. SADOVEANU, M. C. 8. 2. (Învechit și regional) Incendiu. Apoi începu să viseze că a luat foc casa și pojarul îl orbește cu lumina flăcărilor. DUMITRIU, B. F. 47. După atîtea războaie și măceluri, și pojaruri și risipă, toți sîntem la pămînt. SADOVEANU, P. M. 152. Pojarul de la 20 iulie prefăcuse în cenușă mai mult de jumătate a orașului Iași. NEGRUZZI, S. I 15. ♦ Foc. Se simțea foarte bine în preajma unui pojar clădit din trunchiuri întregi. SADOVEANU, F. J. 740. ◊ Expr. A da pojar = a da (sau a pune) foc. A dat pojar fînului și fînațelor, a ascuns prin gropi grîul și orzul, și dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său. NEGRUZZI, S. I 170. ♦ Fig. Lumina roșiatică a zorilor sau a amurgului. Și cum creștea pojarul răsăritului, creștea și-n mine un tremur mare. SADOVEANU, M. 198. Crește-n asfințit pojarul. Dealurile stau s-adoarmă. TOPÎRCEANU, M. 17. 3. Căldură mare, arșiță. S-a milostivit însă pronia de noi... și ne-a trimis astă-seară o ploaie zdravănă să stingă pojarul. CARAGIALE, O. VII 161. ♦ Fig. Înflăcărare, ardoare. Copii! aduceți un ulcior De apă de sub stîncă, Să sting pojarul meu de dor Și jalea mea adîncă. ALECSANDRI, P. A. 205.