POMINOC s.n. (Mold.) Dar, ofrandă (oferită divinității). A: Dusără doauă turtureale ... pominoc preutului. VARLAAM. Ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale. DVS, 15^r. Așea trebuie să facem și noi, creștinii, cind ducem, prescurea și pominocul nostru la svînta besearecă. CRON. 1689, 49^v; cf. DOSOFTEI, PS.; CANTEMIR, IST.; CRON. 1707, 45^v, CANTEMIR, HR.; CRON. 1732, 38^r. // C: Așa trebuie să facem și noi creștinii, cînd ducem prescurea si pominocul la sfînta besearecă. CRON. ante 1730, 75^v. Etimologie: sl. pominnokŭ. Vezi și pominoci. Cf. c o m î n d a r e (1).