PONORÎ, ponorăsc, vb. IV. Refl. (Regional, despre terenuri) A se prăbuși; a se surpa. Din pricina ploilor, malul, care e înalt în locurile acelea ca de vreo patruzeci de picioare, se ponorîse și casa era în primejdie să rămîie dinspre apă fără părete. CONTEMPORANUL, IV 303. Tradițiunea spune... că odinioară ar fi fost două movile egale, apropiate, care s-au ponorît una către alta. ODOBESCU, S. II 182. ◊ Tranz. Fig. Un potop de grindină colțuroasă și mare cît ouăle de gîscă începu să fie izbit de sus cu așa putere, că ponora pădurea și lovea de moarte tot ce întîlnea. VISSARION, B. 223.