POPOSI, poposesc, vb. IV. Intranz. 1. A se opri (de obicei pentru puțin timp) în cursul unei plimbări, al unei călătorii, al unui marș, al unei incursiuni, pentru a se odihni; a face un popas. Veneau din zori scîrțiind carele încărcate și poposeau sub sălciile care împrejmuiau moara, așteptînd să-și macine grăunțele. ANGHEL-IOSIF, C. E. 24. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiți pletoase. CREANGĂ, O. A. 266. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci, unde poposiră la o dumbravă. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Despre păsări zburătoare) Numai ici-colo poposeau cîrduri de ciori. REBREANU, R. I 70. Colini de deal moldovenesc, Cu vii, cu crame și podgorii, La care toamna poposesc Din zborul lor săltat, prigorii. D. BOTEZ, F. S. 7. ◊ Fig. Dorul... Peste multe dealuri vine Și se bagă-n sîn la mine; Nicăiri nu poposește Pînă unde mă găsește. ȘEZ. I 46. ♦ A trage undeva, a mînea. Spre seară au ajuns la tîrg și au poposit în ograda stăpînului. GÎRLEANU, L. 28. ♦ Tranz. (Neobișnuit) A da ospitalitate celui care face popas. Cîți boieri au pribegit, Dobrișean că i-a oprit, Și la el i-a poposit Și-n ciobani i-a străvestit. TEODORESCU, P. P. 474. 2. A se opri într-un loc cu o treabă, cu un interes. Îmi pare rău, domnule Mînecuță, zice preotul... că nu putem poposi la un pahar dulce. SADOVEANU, P. M. 168. Cum a văzut pe Harap-Alb poposind la ușa ei, pe loc l-a întîmpinat cu blîndeță. CREANGĂ, P. 221.