PORUNCĂ, porunci, s. f. 1. Dispoziție dată de către o autoritate sau o persoană cu autoritate și care trebuie executată întocmai; ordin. Alexăndrel socotea să împace și să ducă alături, la timpul său, poruncile domnești cu treburile lui de dragoste. SADOVEANU, F. J. 132. N-am a mă plînge de nimic, Nu mi-ați călcat porunca niciodată. ISPIRESCU, L. 12. Străjeriul, știind porunca, nu mai lungește vorba, ci ia moșneagul și-l duce înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 80. ◊ (În construcție cu verbele «a da», «a avea», «a primi») Tudor dăduse nu demult porunci strașnice și... pedepsea cu mînie jafurile. CAMIL PETRESCU, O. I 7. Ceilalți doi se scuzară că ei au avut poruncă de la boier să păzească hambarele de la curte. REBREANU, R. I 99. L-am amenințat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoții de cai. CARAGIALE, O. I 127. ◊ Loc. adv. De poruncă = din ordin, prin constrîngere, în silă. Ea tot umbla din loc în loc Și-a greu, ca de poruncă. COȘBUC, P. I 255. ◊ Expr. (învechit) A avea (pe cineva) sub (sau la) porunca sa = a avea (pe cineva) la dispoziția sa, sub comanda sa, la ordinele sale. Nu-i puțin lucru să ai la porunca ta o sută de oameni. La TDRG. ♦ (Cu valoare de imperativ) Poruncește! porunciți! la ordin(ele dv.) t Poruncă, prea-nalte-mpărate! TEODORESCU, P. P. 102. ♦ (Transilv., învechit) Ordin de chemare (în armată). Of, săraca cătana, Cîndu-i vine porunca. JARNÍK-BÎRSEANU, 313. 2. (Mai ales la pl.) Comunicări de interes obștesc, făcute de o autoritate comunală. Primarul Pravilă... a așteptat liniștit să se adune lumea și n-a vrut să spuie nimănui ce porunci are de vestit. REBREANU, R. I 233. 3. (În expr.) Cele zece porunci = cele zece precepte fundamentale ale moralei Vechiului testament; decalog. – Variantă: (regional) poroncă, (CAMILAR N. I 445, CREANGĂ, P. 143, RUSSO, S. 18) s. f.