POTCOAVĂ, potcoave, s. f. 1. Piesă de oțel, în formă de semicerc, care se fixează cu cuie pe copitele cailor (mai rar ale altor vite de tracțiune) sau pe tocurile bocancilor și ale cizmelor. Caii bocăneau cu potcoavele lui moș Pricop prin gloduri înghețate și grunzuri. SADOVEANU, B. 162. Zecile de perechi bat someșana cu atîta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scîntei. REBREANU, I. 12. Stăi, bade, și odihnește Și calul ți-l potcovește, Cu potcoave de aramă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Pentru un cui pierzi o potcoavă, se spune despre cei zgîrciți sau despre cei lăsători. ◊ (Poetic) Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel, îi sar purici înainte cu potcoave de oțel. EMINESCU, O. I 87. ◊ Loc. adv. În potcoavă = în semicerc. Să vă înșirați toți în potcoavă. SADOVEANU, O. I 59. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) potcoave de cai morți sau a umbla după (ori a căuta) cai morți, să le ia potcoavele = a-și pierde timpul cu lucruri fără rost, a umbla după lucruri imposibil de obținut. Cine ți-a vîrît în cap și una ca aceasta, acela încă-i unul. Ori vorba ceea: pesemne umbli după cai morți, să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. Nu băga mîna unde nu-ți fierbe oala, nici căuta cai morți să le iei potcoavele. NEGRUZZI, S. I 247. A-și lepăda (sau a sta să-i pice) potcoavele = a fi pe moarte. Am să vă spui tot ce știu la sufletul meu, căci văz eu că mi se apropie și mie să-mi leapăd potcoavele. ISPIRESCU, U. 2. Stau să-i pice potcoavele și tot cere să mai trăiască. PANN, P. V. III 156. 2. Obiect care are forma unei potcoave. Cred că am căpăta ceva decorații... cu briliante primprejur... iar nu ca potcoavele astea. ALECSANDRI, T. I 406. Cîrnați uscați, tari și afumați... numiți după forma lor... rîșchig sau potcoave. ȘEZ. XII 3.