POTECĂ, poteci, s. f. 1. Drum îngust, care se poate străbate pe jos (rar, călare); cărare. Poteca rar umblată mă înfunda în tufișuri jilave. C. PETRESCU, S. 19. Drumurile și potecile erau pustii. SADOVEANU, B. 162. Te rog să-mi arăți prin pădure vro potecă de picior, pe unde aș putea merge călare. HOGAȘ, M. N. 71. ◊ Expr. Pe toate potecile = pe toate cărările, v. cărare. Fete ca Tănțica nu se găsesc pe toate potecile. REBREANU, R. I 241. A ști toate potecile = a) a cunoaște bine un loc; b) a fi abil, a cunoaște bine un lucru. A veni (sau a umbla) pe drum, nu pe potecă = a fi sincer, a vorbi deschis, a evita subterfugiile. Dacă voiai să te înțelegi cu mine, trebuia să vii pe drum, iară nu pe potecă. SLAVICI, N. II 74. A i se încurca (cuiva) potecile v. încurca. A i se scurta (cuiva) potecile v. scurta. 2. Drum, cale. De cum a dat în fapt de zori Veneau, cu fete și feciori, Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. COȘBUC, P. I 55. ◊ Fig. Tu n-ai avut de gînd... să arăți poeților din viitorime poteca cea bună. ODOBESCU, S. III 11. – Variantă: (Mold.) potică (ALECSANDRI, T. I 278, NEGRUZZI, S. I 329) s. f.