POTOLI, potolesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la senzații sau stări sufletești) A face să scadă în intensitate; a liniști, a calma, a domoli. Jder a poftit apă și și-a potolit setea dintr-un cofăiel. SADOVEANU, F. J. 580. Alină-ți plînsul; potolește-ți dorul. IOSIF, PATR. 81. El și-a potolit necazul – Dar pe doamnă o iubea! Și-ngropînd în coif obrazul Ștefan-vodă-acum plîngea! COȘBUC, P. I 214. Grozav burdihan și nesățios gîtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pămîntului. CREANGĂ, P. 242. ◊ (Cu privire la persoane) Aprinde tata un felinar și pleacă să-l potolească pe nebun. STANCU, D. 49. (Refl.) N-o turburați... Se potolește ea și pleacă. DELAVRANCEA, O. II 135. ◊ (Cu privire la acțiuni omenești) Cînd își potoleau mersul... răzbăteau pînă la ei murmure de fluier. SADOVEANU, O. I 131. Buiestrașul gîfîind își potolește puțin mersul la urcuș. CARAGIALE, O. I 373. ♦ A pune capăt, a face să înceteze. Selim-pașa să trimită oștire ca să potolească cît mai în grabă răscoala din Valachia și Moldova. GHICA, S. 109. 2. Refl. (Despre fenomene, acțiuni sau procese în desfășurare) A pierde din intensitate, a scădea, a se micșora, a înceta. De cu noapte vîntul se potolise. BART, S. M. 54. Afară se potolise viscolul. VLAHUȚĂ, la TDRG. M-au trimis la stînă... să șed acolo pînă s-a mai potoli boliștea. CREANGĂ, A. 15. ◊ (Ironic) După aceasta capra și cu iedul au luat o căpiță de fîn și-au aruncat-o peste dînsul, în groapă, ca să se mai potolească focul. CREANGĂ, P. 33. ◊ (Despre sunete, zgomote) Într-un tîrziu cînd larma s-a potolit, a izbutit să-și facă vocea auzită. GALAN, Z. R. 22. Zgomotele din împrejurimi, un răstimp deșteptate, se potoleau. SADOVEANU, O. IV 31.- Prez. ind. și: potol (IOSIF, P. 22, ALECSANDRI, P. P. 335).