PRECUVÎNTARE, precuvîntări, s. f. (Învechit) Cuvînt introductiv, prefață. Volumul d-tale n-are nevoie de o precuvîntare a mea. CARAGIALE, O. VII 277. Nu cumva să se întîmple ca vreunui cititor, scîrbit îndată de urîtul precuvîntării, să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODOBESCU, S. III 11. ♦ (Neobișnuit) Cuvîntare, discurs. Într-o frumoasă precuvîntare, Îi dovedește c-ar fi avînd Niște hrisoave arătătoare Ce-au făcut urșii, zău, nu știu cînd. ALEXANDRESCU, M. 349.