prelucrare, transformare într-un anumit grad a unui material muzïcal „dat”, potrivit unor norme componistice. 1. Desfășurarea pe un catus firmus* sau pe o temă* ostinato* – deci în condițiile păstrării identității modelului – unei forme* polif. (ex. misa(2)[-parodie], motetul*, preludiul(1)-coral, passacaglia*, cioccona*, frottola*, folia*). 2. Edificare a unei compoziții (1), de obicei miniaturale, pe baza unui cântec pop., în care identitatea modelului rămâne mai mult sau mai puțin intactă. În condițiile unei muzici omofone* (destinată de regulă corului*), vocea *(2) purtătoare a melodiei-model este cea superioară. V. și rapsodie. 3. Parafrază (2). 5. Transcripție (1). 6. Aranjament. ♦ Dacă în ev. med. diferite modalități de modificare a materialului muzical preexistent – inclusiv în cazul parodierii, mai târziu al parafrazării – nu cunoștera nici o restricție (cel mult obligativitatea respectării, la una din voci, a c. f.), iar în Renaștere* și în baroc* apropierea, în diferite grade, a unei idei muzicale, era frecventă (Monteverdi-Schütz; Bach-Vivaldi; Händel-Scarlatti), interdicția preluării unei idei frizând plagiatul – în ciuda licențelor pe care le favorizau tocmai formele specifice romantismului* [p. (3, 4, 5)] – se reglează prin drpetul de autor (extins până la 50 de ani de la moartea compozitorului); deja barocul și, pe deplin, clasicismul* menționau în cazul temei* cu variațiuni sursa ideii generatoare. V. incipit (2); citat muzical; improvizație; variație (1); variantă (I, 3). Echiv. germ.: Bearbeitung.