PRICEPE, pricep, vb. III. 1. Tranz. A înțelege ceva, a-și da seama de ceva, a cuprinde, a pătrunde cu mintea. Domnule secretar, dumneata ai priceput cîteodată foarte bine cuvîntul nostru al muncitorilor. Pricepe-l și acum. DEMETRIUS, C. 14. Nopțile-s de-un farmec sfînt Ce nu-l mai pot pricepe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Complementul indică o persoană) Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe. EMINESCU, O. I 173. ◊ (Glumeț, într-un joc de cuvinte) înțălegi? – înțăleg, dar nu te pricep. ALECSANDRI, T. I 69. ◊ Absol. Nu era inteligent, pricepea greu și uita repede. C. PETRESCU, C. V. 99. N-am priceput nici acum bine de tot, căci vorbești prea iute. ALECSANDRI, T. I 253. Bate șaua să priceapă iapa v. iapă. ◊ Refl. reciproc. Ființe simple, care se egalează și se pricep: ea – o fetiță de șase ani, el – un cine bătrîn și deștept. IBRĂILEANU, S. 7. ◊ Refl. impers. Nu se pricepea nimic din cauza gălăgiei. DUMITRIU, N. 96. ◊ Refl. (Regional) Bietele rațe năucite nu se pricepeau de unde le vine acest nevinovat potop de foc. GANE, N. II 201. Eu toate le-am făcut, Ca să poți să-mi spui o dată Să mă-ntrebi: «Mă vrei tu, fată?» Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. 2. Refl. A avea cunoștințe într-o materie, într-un domeniu; a dovedi iscusință, îndemînare, experiență într-o acțiune, într-o situație, Îl mîngîia cu cîte-o vorbă, cum se pricepea. REBREANU, R. I 160. ◊ (Urmat de o propoziție cu verbul la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «la») Se pricepe el să le găsească ac de cojoc, SADOVEANU, O. I 541. Cu blîndeță și cu vorbă bună izbutea să le facă pe toate la vremea lor; și ce nu se pricepea el să facă? MIRONESCU, S. A. 124.