PRICINĂ, pricini, s. f. 1. Cauză care determină acțiune, o situație; motiv. Cîrciumarul Busuioc, care ieșise în prag, înțelegînd pricina forfotelii, strigă către Trifon. REBREANU, R. II 39. Din ce în ce mai crudă și mai fără îndurare a fost cu mine. Toată pricina era că semănăm cu tata. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Nu ți-am scris de mult și pricina e că nu știam unde te afli. GHICA, A. 231. ◊ Loc. adv. Fără (nici o) pricină = fără motiv, din senin. Fără nici o pricină, erau poftiți la un ospăț, care-i ademenea să uite libertatea răpusă și soarta potrivnică a bătăliei. PETRESCU, R. DR. 17. De ce deodată, ascultînd, te-ai întristat fără pricină? id. C. V. 204. ◊ Loc. conj. Din pricină că... = pentru că. ◊ Loc. prep. Din pricina = ca urmare a... avînd drept motiv...; din cauza..., din vina... ◊ Expr. (Învechit) A pune pricină = a invoca motive pentru justificarea unei acțiuni, a găsi pretext. Puind pricină că Bocskai nu a intrat în Ardeal cînd a fost chemat, cardinalul ocupase cetățile. BĂLCESCU, O. II 222. ♦ Prilej, ocazie, pretext. Cînd va veni Nicu, să-i dai pricină de vorbă. ALECSANDRI, T. I 37. 2. Neînțelegere, controversă, ceartă; (învechit) dezbatere judiciară, proces, cauză. [Bîrnoavă] trimise poruncile și făcu vestire la poartă că domnul curînd începe judecarea pricinilor. SADOVEANU, O. VII 142. Eu, o judecată am Cu nește rezași... O pricină de hotare, HASDEU, R. V. 42. Mitropolitul adresă Adunării o carte, povățuind pe toți care cunosc pricina, a mărturisi adevărul. BĂLCESCU, O. 103. ◊ Expr. A se pune de pricină = a) a se împotrivi, a se opune. Văru-mieu Ion Mogorogea, cu vătrariul subsuoară, se punea de pricină că nu ură, și numa-ți crăpa inima-n tine de necaz. CREANGĂ, A. 43. Cela nu se pune de pricină: dă capra, ia carul. id. O. A. 149; b) a se lua la ceartă, a face gură. Apă ți-am dat, mîncare ți-am dat, ce-ți mai trebuie? Acu te pui de pricină? SADOVEANU, O. V 32. Fusese om aprig și certăreț. Gata să se pună de pricină pentru drepturi adevărate sau numai închipuite. PETRESCU, R. DR. 23. A căuta (cuiva) pricină (cu luminarea) = a căuta (cuiva) motiv sau pretext de ceartă (cu orice preț); a căuta nod în papură. Arțăgos, căuta pricină tuturor, PAS, Z. I 145. Nu o dată Mi-l lipseau de prînz ori cină Și-l certau apoi în pilde Ca să-i caute pricină. IOSIF, P. 70. A găsi (cuiva) pricină = a găsi un motiv sau un pretext pentru a se certa cu cineva. Într-o zi... îmi găsi pricină de la te mieri ce. GANE, N. II 164. ♦ (Învechit) Act în care s-a consemnat hotărîrea luată într-un proces. Să-mi aduci pricinile ce-a judecat Bogdan și a rămas fără pecetea domnească. DELAVRANCEA, A. 54. 3. Întîmplare (neplăcută); chestiune, afacere. Am să-i spun boierului mai pe departe această pricină nenorocită. GALACTION, O. I 77. ◊ Loc. adj. Cu pricina = despre care este vorba, respectiv; cu bucluc. În noaptea cu pricina, am întîlnit pe Romano... venind pe furiș nu știu de unde. HOGAȘ, DR. II 161. Împăratul, cum auzi că a venit păstorul cu pricina, îl chemă înaintea lui. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Învechit, de obicei urmat de determinări în genitiv) Cauză politică sau socială de mare importanță; problemă de interes colectiv. Cînd romînii erau acum să tragă sabia, ca în vremea lui Mihai Viteazul, pentru sfînta pricină a independenței naționale, Șerban-vodă muri și cu dînsul și acea vrednică hotărîre. BĂLCESCU, O. I 21. Sufletele alese care apără o pricină sfîntă și vor să se jertfească pentru dînsa, nu calculează puterile vrăjmașului. id. ib. 71. – Accentuat și: pricină.