PROPTEA, proptele, s. f. 1. Lemn, stîlp, par, scîndură care se pune pentru a sprijini un gard, o poartă, un zid etc. Știu că numai zidurile șubrede au proptele... Și gardurile vechi pe care, fără proptele, le-ar trînti vîntul. STANCU, D. 290. Cum ajunseră, descălecară... voind să lege căpăstrul calului de propteaua porții. ISPIRESCU, L. 390. Proptele și mănunchi de tufiș, legați cu frînghii, sprijină și întăresc taracii. ODOBESCU, S. III 109. ◊ Expr. (Popular) Propteaua gardului = persoană foarte leneșă. Bată-te crucea de naș Cum naiba mă înșelași Și cu cin’ mă-cununași! Cu toanta din Făgăraș, Cu urîta satului, Cu propteaua gardului. TEODORESCU, P. P. 334. 2. Fig. (La pl., cu valoare de sg.) Sprijin, protecție nemeritată; p. ext. persoană care dă cuiva un sprijin nemeritat. V. intervenție. Dar oameni cu proptele! Nu știu cum vine asta... – Ce sînt proptelele? Rude la Ierusalim, băiete... STANCU, D. 290. ◊ Expr. A avea proptele = a se bucura de protecție nemeritată, a fi protejat. – Pl. și: propteli. - Variantă: propea s. f.