PROPTI, proptesc, vb. IV. 1. Tranz. A sprijini un gard, un zid etc. cu o proptea (sau cu mai multe) ca să nu cadă. Aceste case... erau proptite cu trunchiuri lungi de fag cojit, ca să nu se dărîme. CAMIL PETRESCU, O. I 336. Fînul cosit de curînd, adunat în cîteva clăițe proptite cu pari, umplea văzduhul cu un miros îmbătător. REBREANU, I. 19. Precum văd, aici șade cineva și i se huruie casa... Mă duc s-o proptesc cu un lemn. RETEGANUL, P. IV 54. ♦ A sprijini, a rezema. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ♦ A așeza un obiect drept stavilă, pentru a împiedica mișcare. Fata îi propti mîna în piept. DUMITRIU, P. F. 36. 2. Tranz. A rezema un obiect de ceva (ca să nu cadă). Rămase cu ochii la furca proptită de zid, aproape de dînsul. V. ROM. decembrie 1951, 218. ◊ Refl. Gemînd mă proptesc de primul copac. BENIUC, V. 97. Chema pe nume pe băieți, Și se proptea de slab, sărmanul, Cu mîna de păreți. COȘBUC, P. I 101. 3. Refl. A se sprijini de un punct de reazem în vederea unui efort. Caii se proptiră cu piepturile în hamuri și omul se lăsă iar din umeri, cu brațele încordate, țepene, în coarnele plugului. DUMITRIU, N. 146. Se propti în picioare și zvîrli cu o bucată de piatră, izbindu-l pe Goldenberg drept în față. SAHIA, N. 108. Piatra pe piept că punea, În picioare se proptea, Și, dacă se opintea. Trei stînjini în sus o da. TEODORESCU, P. P. 568. ◊ Fig. Era o noapte fără lună. În fundul răsăritului se proptiseră nori negri, ca munți încremeniți. SADOVEANU, M. C. 93. ◊ Tranz. Tîrînd Pe tată-său, care-l strîngea De mijloc și-n zădar proptea Picioarele-n nisip, cătînd Să-l ție-n loc, acum urlînd Spre rîpi el se ducea. COȘBUC, P.271.